Romanian 
English 
Despre rușine, frica de a fi judecată și momentul în care „e bine și așa” începe să ne coste plăcerea
Există un moment foarte interesant în multe experiențe sexuale: știm că ceva nu ne place, dar nu spunem.
Poate pentru că nu vrem să stricăm atmosfera. Poate pentru că ne este teamă să nu rănim orgoliul celuilalt. Poate pentru că nu știm cum să formulăm. Sau poate pentru că, undeva în mintea noastră, există ideea că o femeie care știe foarte clar ce vrea sexual este „prea mult”.
Așa că zâmbim.
Spunem „da”.
Continuăm.
Și, uneori, ne prefacem chiar că ne place.
Nu neapărat pentru că nu ne pasă de propria plăcere. Ci pentru că, în momentul respectiv, disconfortul de a vorbi ni se pare mai mare decât disconfortul de a continua.
Doar că, atunci când acest lucru se repetă, se întâmplă ceva important: partenerul învață că ceea ce face funcționează.
Iar noi învățăm să tăcem.
Și între cele două apare un cerc destul de greu de rupt.
De ce este atât de complicat să spunem „asta îmi place”?
În teorie, pare foarte simplu.
Dacă îți place ceva, spui.
Dacă nu îți place, spui.
Dacă vrei altceva, ceri.
În realitate, sexualitatea nu se desfășoară într-un laborator steril, în care două persoane schimbă informații obiective despre preferințele lor.
Se întâmplă într-un spațiu în care există vulnerabilitate.
Suntem goi. Suntem priviți. Suntem atinși. Suntem excitați. Uneori suntem nesiguri. Uneori ne comparăm. Uneori ne întrebăm dacă arătăm bine. Alteori ne întrebăm dacă celălalt ne găsește suficient de atrăgătoare.
Și exact în acel moment ni se cere, practic, să fim foarte clare despre ce vrem.
Nu este întotdeauna ușor.
Mai ales dacă ai învățat de mică să fii atentă la confortul celorlalți.
Să nu deranjezi.
Să nu fii dificilă.
Să nu ceri prea mult.
Să nu faci pe cineva să se simtă prost.
Să fii „drăguță”.
Aceste reguli sociale pot intra cu noi și în dormitor.
Și atunci apare o contradicție: vrem intimitate, dar ne este teamă să fim complet autentice în interiorul ei.
„Nu vreau să-l fac să se simtă prost”
Aceasta este una dintre cele mai frecvente forme de autocenzură.
„Dacă îi spun că nu-mi place, o să creadă că nu e bun.”
„Dacă îi spun că vreau altceva, o să creadă că îl critic.”
„Dacă îl opresc, poate se simte respins.”
„Dacă îi spun că prefer alt ritm, poate crede că a făcut ceva greșit.”
Dar există o diferență între a critica o persoană și a comunica o preferință.
Dacă spui „mai încet”, nu spui „nu știi ce faci”.
Dacă spui „aș prefera să faci asta”, nu spui „ești un partener slab”.
Dacă spui „nu vreau asta”, nu spui „nu te vreau pe tine”.
Spui doar ce se întâmplă în corpul tău, în acel moment.
Și asta este informație relevantă.
De fapt, fără ea, celălalt trebuie să ghicească.
Iar sexul nu devine mai bun pentru că ambii oameni încearcă să ghicească.
Ne-am obișnuit să fim „ușor de mulțumit”
Există și o presiune mai subtilă.
Aceea de a nu avea prea multe cerințe.
Să nu fii femeia care spune că are nevoie de timp. Sau de lubrifiere. Sau de un anumit ritm. Sau de mai multă stimulare. Sau de lumină mai puțină. Sau de liniște. Sau de o anumită poziție. Sau pur și simplu că astăzi nu are chef de ceva ce ieri i-a plăcut.
În imaginarul popular, femeia „se lasă dusă de val”.
Și sigur, uneori chiar asta este plăcut.
Dar să te lași dusă de val nu înseamnă să ignori ceea ce simți.
Uneori, spontaneitatea reală apare tocmai atunci când există suficientă siguranță încât să poți spune:
„Nu, stai. Așa e mai bine.”
Când „e bine și așa” începe să te îndepărteze de propriul corp
O experiență sexuală care nu este extraordinară nu este automat o problemă.
Nu fiecare partidă de sex trebuie să fie memorabilă. Uneori suntem obosite. Uneori suntem distrași. Uneori corpurile noastre pur și simplu nu cooperează.
Problema apare atunci când „e bine și așa” devine standardul.
Când te obișnuiești să treci peste lucrurile care nu îți plac.
Când începi să consideri că orgasmul tău este un bonus, în timp ce plăcerea partenerului este obiectivul principal.
Când te concentrezi atât de mult pe reacția lui încât uiți să observi ce se întâmplă cu tine.
Și, mai ales, când ajungi să nu mai știi dacă ceva îți place sau doar ai devenit foarte bună la a-l tolera.
Asta este o diferență importantă.
Toleranța nu este același lucru cu plăcerea.
Și atunci apare întrebarea: „Dar dacă nu știu ce îmi place?”
Perfect.
Nu trebuie să știi.
Poate că una dintre cele mai mari presiuni puse asupra sexualității feminine este ideea că ar trebui să avem deja un „manual de utilizare” pentru propriul corp.
Să știm ce ne place.
Cum ne place.
Cât ne place.
Ce ne excită.
Ce ne aduce orgasm.
Ce fantezii avem.
Ce poziții preferăm.
Ce ne place să auzim.
Și, dacă nu avem toate răspunsurile, avem impresia că ceva nu este în regulă.
Dar sexualitatea nu funcționează așa.
Te poți descoperi pe parcurs.
Poți afla la 25 de ani ceva ce nu știai la 20.
Poți descoperi la 35 că ceva ce credeai că îți place nu îți mai place.
Poți avea perioade în care ești foarte curioasă și perioade în care nu ai chef să experimentezi nimic.
Poți să fii foarte sigură în privința unei preferințe și complet indecisă în privința alteia.
Nu există obligația de a avea toate răspunsurile.
Cunoașterea propriului corp schimbă conversația
Este mult mai ușor să spui „îmi place asta” atunci când ai avut ocazia să observi ce se întâmplă în propriul corp.
Asta poate însemna masturbare, explorare, atenție la senzații sau pur și simplu curiozitate.
Nu trebuie să fie ceva sofisticat.
Poate însemna să observi că anumite atingeri te relaxează, în timp ce altele te fac să te încordezi.
Că uneori ai nevoie de mai mult timp.
Că pentru tine excitația nu apare instantaneu.
Că anumite lucruri funcționează doar când te simți în siguranță.
Că uneori mintea ta este cea care are nevoie să ajungă din urmă corpul.
Toate acestea sunt informații.
Iar cu cât îți cunoști mai bine reacțiile, cu atât este mai ușor să le comunici.
Nu pentru a transforma sexul într-un set de instrucțiuni.
Ci pentru a putea fi prezentă în propria experiență.
„Nu știu” este și el un răspuns
Există o diferență foarte mare între:
„Nu știu ce îmi place.”
și
„Nu am voie să nu știu.”
Prima este pur și simplu o etapă.
A doua este presiune.
Poți să fii într-o relație și să descoperi lucruri noi despre tine după ani.
Poți să ai un partener cu care ai făcut sex de sute de ori și să observi că ceva se schimbă.
Poți să încerci ceva și să spui:
„Nu știu dacă îmi place. Mai încercăm o dată?”
Sau:
„Nu cred că este pentru mine.”
Sau chiar:
„Nu știu ce vreau acum.”
Și este suficient.
Sexul nu trebuie să continue doar pentru că ai început.
Și o preferință nu trebuie apărată ca într-o dezbatere.
Uneori ne este mai ușor să spunem ce nu vrem
Aici lucrurile devin interesante.
Multe femei pot spune relativ ușor:
„Nu vreau asta.”
Dar le este mult mai greu să spună:
„Vreau asta.”
De ce?
Pentru că prima propoziție pune o limită.
A doua dezvăluie o dorință.
Iar dorința poate fi mult mai vulnerabilă.
Când spui „vreau să mă atingi aici”, nu doar informezi.
Te expui.
Recunoști că ai o dorință.
Că îți place ceva.
Că ai nevoie de ceva.
Și pentru cineva care a învățat că sexualitatea feminină trebuie să fie mai degrabă discretă, această expunere poate fi surprinzător de intimă.
Dar tocmai aici începe o parte importantă din sexualitatea matură: să nu îți fie rușine că ai preferințe.
„Asta îmi place” poate fi una dintre cele mai intime propoziții
Nu pentru că este explicită.
Ci pentru că este sinceră.
Într-o relație sexuală, există ceva foarte puternic în a putea spune ce simți fără să te temi că vei fi ridiculizată.
Să poți spune:
„Mai mult.”
„Mai încet.”
„Continuă.”
„Oprește-te.”
„Vreau să încercăm asta.”
„Nu vreau asta.”
„Azi nu.”
Aceste propoziții nu omoară intimitatea.
Într-un context sănătos, o construiesc.
Pentru că intimitatea nu înseamnă doar să fii fizic aproape de cineva.
Înseamnă și să poți fi sinceră în apropierea aceea.
Și nu orice „da” înseamnă același lucru
Există un „da” spus pentru că îți dorești ceva.
Există un „da” spus pentru că ești curioasă.
Există un „da” spus pentru că te simți în siguranță și vrei să vezi cum este.
Dar există și un „da” spus pentru că ți-e teamă să spui „nu”.
Un „da” spus pentru că nu vrei să dezamăgești.
Un „da” spus pentru că simți că ar trebui.
Un „da” spus pentru că ai început deja și ți se pare prea târziu să te răzgândești.
Din exterior, toate arată la fel.
Din interior, nu sunt deloc la fel.
De aceea, comunicarea sexuală nu înseamnă doar să ceri ceea ce vrei.
Înseamnă și să poți spune ceea ce nu vrei, fără să fii pedepsită emoțional pentru asta.
O relație sexuală bună nu presupune două persoane care ghicesc perfect
Presupune două persoane care pot vorbi.
Asta este mult mai realist.
Poate vei spune ceva și celălalt va ajusta.
Poate va fi nevoie să explici.
Poate veți râde puțin.
Poate prima încercare nu va fi perfectă.
Și este în regulă.
Sexul real nu seamănă întotdeauna cu scenele perfect coregrafiate din filme sau cu sfaturile de pe internet.
Este uneori puțin stângaci.
Uneori amuzant.
Uneori surprinzător.
Uneori ai nevoie să spui: „Stai puțin, nu așa.”
Și tocmai faptul că poți face asta fără să simți că distrugi totul poate fi un semn important de siguranță.
Ce se întâmplă când începi să spui?
La început, poate fi ciudat.
Mai ales dacă nu ai făcut-o înainte.
Poate simți că îți auzi propria voce prea tare.
Poate îți vine să râzi.
Poate te întrebi dacă ai fost prea directă.
Dar, cu timpul, comunicarea poate deveni naturală.
Și există un lucru foarte frumos care se poate întâmpla atunci: începi să fii mai prezentă.
Nu mai stai să verifici constant dacă celuilalt îi place.
Nu mai încerci să performezi.
Nu mai urmărești dacă „faci bine”.
Începi să observi ce se întâmplă cu tine.
Iar asta schimbă experiența.
Pentru că sexul nu mai este doar ceva ce faci cu cineva.
Devine și ceva ce experimentezi în propriul corp.
Plăcerea nu este o obligație, dar merită să aibă loc
Nu orice partidă de sex trebuie să se termine cu orgasm.
Nu orice experiență trebuie să fie intensă.
Nu orice femeie trebuie să aibă aceleași preferințe.
Și nu trebuie să transformăm plăcerea într-o nouă formă de performanță.
Dar există o diferență între a nu avea orgasm și a nu avea voie să conteze ce simți.
Între a nu ști ce vrei și a nu avea voie să întrebi.
Între a fi curioasă și a te forța.
Între compromis și anularea propriilor nevoi.
A vorbi despre sex nu garantează o experiență perfectă.
Dar tăcerea poate face foarte greu ca celălalt să afle ce îți place.
Poate că ar trebui să începem cu propoziții foarte simple
Nu cu discuții complicate.
Nu cu „trebuie să avem o conversație despre viața noastră sexuală”.
Ci cu lucruri mici.
„Asta mi-a plăcut.”
„Data viitoare vreau să încercăm din nou.”
„Aici prefer mai încet.”
„Mi-a plăcut când ai făcut asta.”
„Nu m-am simțit confortabil cu asta.”
„Aș vrea să încercăm ceva diferit.”
Și, poate cea mai importantă:
„Pot să mă răzgândesc?”
Da.
Poți.
Chiar și după ce ai spus da.
Chiar și după ce ai început.
Chiar și dacă data trecută ți-a plăcut.
Pentru că o preferință nu este un contract.
La final, poate că întrebarea nu este „știi ce îți place?”
Ci:
„Te simți suficient de în siguranță încât să spui ce îți place?”
Pentru că sunt lucruri diferite.
Poți să îți cunoști foarte bine corpul și totuși să îți fie teamă să vorbești.
Poți să nu știi încă exact ce îți place și totuși să ai o relație sexuală în care curiozitatea și comunicarea sunt binevenite.
Nu trebuie să fii expertă.
Nu trebuie să ai un repertoriu.
Nu trebuie să fii „liberă” într-un anumit fel.
Trebuie doar să îți dai voie să fii atentă la ceea ce simți.
Și, atunci când poți, să pui în cuvinte.
Pentru că poate cea mai mare schimbare în sexualitatea unei femei nu apare atunci când descoperă o tehnică nouă.
Poate apare atunci când își dă seama că are voie să spună ce îi place.
Și că „nu” nu este o problemă.
„Nu știu” nu este un eșec.
„Mai încet” nu este o critică.
„Vreau asta” nu este rușinos.
Iar „asta îmi place” poate fi, uneori, începutul unei relații mult mai bune cu propriul corp.
With love,
Erosia
